Eu nu am dubii. Era lădița plină de căpșuni pe care o aducea bunicul pe bicicleta lui albastră. Bicicletă Pegas. Și mama făcea spumă din albușuri de ou cu zahăr unde răsturna căpșunile deja sfărâmate cu furculița. Mustăceam apoi preț de o oră-două pe lângă frigider, așteptând să se facă înghețata. Când era gata, ne așezam pe scări, eu cu frate-meu, cu nemuritorii pantaloni scurți bleumarin, cu picioarele goale pe treptele încinse de soare și savuram. Pentru mine căpșunile au rămas deliciul culinar suprem! Iar dacă 1 iunie era duminica, inevitabil mergeam la joacă undeva aproape de pădure, alergam cu picioarele goale prin iarbă, uitam de prânz, de cină și ajungeam seara acasă lihniți de foame, murdari și cu gândul la următorul sfârșit de săptămână. Erau vremuri bune, când unica grijă a zilei era să fim în fața televizorului pentru desenele cu Pătrățel. Bra-vo Pă-tră-țel!
Azi bunicul nu mai e, bicicleta i-au furat-o niște nemernici din fața farmaciei unde parca de ani de zile fără să îi pună lacăt. Avea lacrimi în ochi când a ajuns acasă, iar poliția a fost (cum altfel?) inutilă.
Azi îmi cumpăr căpșuni belgiene dintr-un supermarket norvegian. Nu au aceeași savoare, dar închid ochii și îmi aduc aminte de lădița de pe Pegasul albastru, zâmbetul bunicului când ne vedea țopăind pe lângă el, treptele arzând în soare...
1 iunie plin de bucurii!
