- „Mama... te iubesc”, mi-a șoptit cu brațele întinse. „Și pe tati iubesc”, a continuat apoi, în româna pe care o vorbește la patru ani jumate.
Tacit, eu și Bruno făcusem un acord: că nu aveam să-l învățăm pe fiul nostru replici, nici în română, nici în portugheză. I-am spus mereu că-l iubim, l-am învățat cântece, poezii, i-am citit și încă îi mai citim povești în fiecare seară, dar niciodată nu i-am cerut să ne spună că ne iubește, nici pe noi, nici măcar pe bunicii care încercau uneori, prin Skype, să îi „fure” o declarație de acest gen. N-am simțit niciodată absența cuvintelor.
Avea vreo opt sau nouă luni când, într-o dimineață (după o noapte istovitoare în care după ultima alăptare nu mai avusesem energie să îl duc în pătuțul lui și l-am lăsat să doarmă între noi), m-am trezit într-o liniște perfectă și primul lucru pe care l-am văzut a fost mutrița lui, zâmbind, uitându-se fix la mine. Ce minune e și asta, mi-am spus, să-și găsească cineva fericirea în simpla ta prezență.
Acum două seri, râdea în hohote și țopăia cerând un bis: tata adăugase un vers despre el într-un cântec pentru copii! Ce lucru nemaipomenit! Cât entuziasm!
De aceea n-am simțit niciodată absența cuvintelor, dar ne bucurăm nespus să le auzim.
