Un zâmbet în cutia poștală

Tocmai ajunsesem acasă cu cu băiețelul meu care e nespus de înțelegător când mama sau tata trebuie să învețe și avem de petrecut o după-amiază de duminică la una din bibliotecile deschise la sfârșit de săptămână. Ne pierdusem noi de vreo două ori printre rafturile de la etajul 6 și mi-a căzut în mâini Străinul lui Camus. L-am luat acasă meditând pe drum la momentele în care ne simțim cu totul străini.

Am deschis cutia poștală mai mult din obicei decât din convingerea că vreun poștaș ar trece duminica pe la noi. 

Acolo stătea ea, cartea poștală, ca un zâmbet ce a călătorit la propriu peste mări și țări să ajungă la mine tocmai când mă frământam cu gândul că străini suntem nu doar când ne găsim fizic departe de casă, ci și când nu ne pasă de cei din jurul nostru, când nu mai oferim bucurii doar de dragul de a oferi, când nu ne pasă că rănim.

Un om căruia probabil nu voi ajunge să-i strâng mâna în semn de mulțumire mi-a scris o carte poștală doar pentru că am spus cuiva că  îmi doresc și eu o vedere frumoasă din inima Transilvaniei. 

„Ce-i, mama?”, m-a întrebat copilul când m-a văzut ducând cartea poștală la piept și zâmbind. 

„E un semn bun.”