Ca niciodată, bunica nu m-a întrebat când vin acasă. Pentru că știa că n-o să ne mai întâlnim. „Să-ți deie Dumnezeu sănătate”, atât mi-a spus. Și-atunci am priceput și eu. Nu o să ne mai întâlnim, eu și bunica. Ea nu s-a plâns. A fost, ca întotdeauna, discretă. A răbdat cât a putut, n-a murit nici ieri, în ziua de Crăciun, nici mâine, de ziua ei, să nu umbrească sărbătorile nimănui. Faptul că s-a trezit din a doua operație a fost oricum o minune. Cancerul ne luase pe toți prin surprindere, iar pe ea a luat-o de tot în mai puțin de trei luni. Pentru ea a fost de neînțeles, nimeni nu mai murise de cancer în familie. De neînțeles a fost și pentru noi restul: de ce oameni răi au dreptul să moară în somn, în pace, în patul lor, iar bunica s-a chinuit aproape trei luni cu o boală de neînțeles, cu durere peste măsură și a murit singură, pe un pat străin, la terapie intensivă unde familia avea dreptul să intre doar câte zece minute, o dată pe zi?
Când am fost acasă ultima dată, înainte să ies pe ușă bunica a fugit în cămară suspinând și mi-a adus o „cârjă” de cârnaț afumat. Așa-s bunicile pe la noi, îți pun mâncare în bagaj dacă nu ești destul de aproape să te poată îndopa de sărbători. Ești mereu prea slab, prea n-ai poftă de mâncare, te suspectează mereu că n-ai mâncat destul. Ironia e că ei i-a distrus cancerul tocmai stomacul, iar bunica s-a subțiat văzând cu ochii, după o viață în care a muncit din greu pentru fiecare îmbucătură.
Adio, bunico.
