sâmbătă, 6 septembrie 2014

Un zâmbet în cutia poștală

Tocmai ajunsesem acasă cu cu băiețelul meu care e nespus de înțelegător când mama sau tata trebuie să învețe și avem de petrecut o după-amiază de duminică la una din bibliotecile deschise la sfârșit de săptămână. Ne pierdusem noi de vreo două ori printre rafturile de la etajul 6 și mi-a căzut în mâini Străinul lui Camus. L-am luat acasă meditând pe drum la momentele în care ne simțim cu totul străini.
Am deschis cutia poștală mai mult din obicei decât din convingerea că vreun poștaș ar trece duminica pe la noi. 
Acolo stătea ea, cartea poștală, ca un zâmbet ce a călătorit la propriu peste mări și țări să ajungă la mine tocmai când mă frământam cu gândul că străini suntem nu doar când ne găsim fizic departe de casă, ci și când nu ne pasă de cei din jurul nostru, când nu mai oferim bucurii doar de dragul de a oferi, când nu ne pasă că rănim.

Un om căruia probabil nu voi ajunge să-i strâng mâna în semn de mulțumire mi-a scris o carte poștală doar pentru că am spus cuiva că  îmi doresc și eu o vedere frumoasă din inima Transilvaniei. 
„Ce-i, mama?”, m-a întrebat copilul când m-a văzut ducând cartea poștală la piept și zâmbind. 
„E un semn bun.”


marți, 3 iunie 2014

Guatemala: ciocolată cu ardei iute

M-a trezit potopul de afară. De-abia trecuse de ora 4... 4 dimineața. Nu suna ca obișnuita ploaie nocturnă. M-am întors pe toate părțile, dar n-am mai putut să dorm, iar la 6 a sunat deșteptătorul. Am bâjbâit până la întrerupător și apoi am dat draperia la o parte să văd cum arată asurzitoarea ploaie: un veritabil zid de apă. Armată cu pelerină și umbrelă am fugit până la bucătărie unde Marta, gazda mea maiașă, mă aștepta cu un mic dejun de fructe tropicale. Apare Chema, fiul cel mare al gazdei și ne spune că taman deasupra Guatemalei și-au aflat să se întâlnească două fronturi atmosferice, unul dinspre Pacific, celălalt dinspre Atlantic. Marta e îngrijorată, că eu am ore în alt oraș de pe malul Lacului Atitlan și mă roagă să-i sun pe profesori să văd de nu cumva anulează ora. Ca și cum ne-ar fi auzit, ploaia se mai domolește și ies să iau barca din San Pedro la Laguna către Santiago Atitlan. Bineînțeles, când ajung la doc, barca de 7 dimineața tocmai plecase... și, cum altfel, furtuna se întețește. Mândră-s, mi-am zis în gând. Să aștept pe vremea asta, cu umbrelă și pelerină cu tot, fie și sub streașina unui magazin... dar apoi îmi amintesc ce mi-a zis Marta: adevărata problemă e a celor ce își câștigă traiul cu ziua, a căror cină depinde de munca pe care o găsesc pe timpul zilei, iar pe o așa vreme e infinit mai greu să găsești un angajator de-o zi. Apar alți pasageri și reușim să umplem o barcă. Deși acoperită cu o prelată, nu face față potopului și trebuie să deschidem câteva umbrele, dacă nu vrem să ne „murăm”. Ajungem la destinație, pregătim plata: gringa, adică eu, plătește dublu. Așa e regula aici, dar nu ne concentrăm pe faptul că străinii plătesc mai mult, ci pe privilegiul pe care îl au localnicii, acela de a plăti mai puțin. Ajung prima și mă așez pe o bancă de bambus, sub streașina recepției unui hotel ce mai are probabil câțiva ani, nu mulți, până când salonul de jos, cu vedere spre lac, va putea oferi servicii de restaurant subacvatic. Lacul reclamă tot mai mult uscat în fiecare an. Pe rând apar și colegii și începem cursul. Nu o dată, pe parcursul a trei ore, a trebuit să ne oprim din discuție pentru că nu ne mai auzeam din cauza ploii. Se termină programul pe ziua de azi și ne grupăm în funcție de destinație. Eu și Katarina, colega din orașul vecin ne ducem spre doc. Străzile sunt adevărate pâraie, iar scările din oraș s-au transformat în cascade. La docuri, căpitanul unei ambarcațiuni insistă că tre să plătim înainte, dar nu ne convinge. Așteptăm până se mai adună pasageri, iar apoi pornim spre casă. Ca să ne arate cine-i șeful, când coborâm din barcă și-i dăm banii, ne spune că e 20 quetzales. Îmi vine să mă cert cu el, dar îi spun calm că dimineață am plătit 15 și nu cred că s-a mărit distanța în trei ore. El nu și nu, că e 20. Aș fi stat să-i explic că baiul nu sunt neaparat cei 5 quetzales (2 lei) în plus, ci principiul: dacă pe moment câștigă doi lei, pe termen lung pierde clienți, gringos plătesc oricum mai mult. Dar mi-e foame, sunt „murată” și pe tot parcursul zilei m-am gândit la ciocolata de la magazinul de produse organice. Îi dăm cei doi lei în plus fiecare, iar apoi o conduc pe Katarina până la celălalt doc din orășelul meu, să ia barca spre orașul vecin. Pe drum, sau pe părâu, că tot una e, ne oprim la magazinul-minune. Eu aleg o ciocolată cu ardei iute, doar sunt printre maiași. 
Fac apoi cale întoarsă către casă prin același pârâu. Nu-mi amintesc de ultima dată când m-a bucurat așa de mult o haină și un papuc uscat! Sună telefonul. De la celălat capăt aud un: Salut, Rachel! Eu: Nu e Rachel, e Adriana. O, scuze, dar dacă tot te-am sunat, zice profesorul, zi-mi dacă ați ajuns cu bine acasă. Îi spun că da, îi spun că aproape că m-am certat cu nenea căpitan și mă liniștește, prețul pentru gringo, pe o așa furtună, e de 20 și oricum nu a fost o sumă peste fața pământului de mare. Știu, dar... principiul! Sigur, principiul. Dar hai să ne fie milă de bietul om ce nu știe să vadă beneficiul corectitudinii pe termen lung. El e mai biet ca mine. Fie. 
Cu toată ploaia, nu s-a luat curentul decât o dată, dar era oricum târziu să găsesc pe cineva pe internet, românii sunt cu nouă ore înainte, iar portughezii cu șapte. Era aproape 5 pm când am avut răgaz să mă așez la taste. 
Pentru azi, mă mulțumesc cu refularea asta pe post de postare și cu niște pătrățele de ciocolată cu ardei iute. E Guatemala.


luni, 28 aprilie 2014

Doruri

Eu port în mine doruri neîmpărtășite. Mă sufoc uneori și nu știu de ce. Apoi iau condeiul să le-astâmpăr. Îmi e dor de locuri, dar mai ales de oameni. Și aș vrea să-mpart cu ei atâta soare! Să le dau muzică în dar, să auzim aceleași note și să le fredonăm purtând în minte același gând. 


sâmbătă, 26 aprilie 2014

Două portocale

Făceam salată de fructe și sucul din ultimele 5 portocale din livadă nu avea să ajungă, erau mici, bietele de ele, și aproape seci. Și dintr-o dată... IDEEA!
- Rafael, uite, ai aici o monedă. Mergi la magazin și îi spui domnului de acolo: „Vă rog frumos să îmi dați două portocale!” Și apoi îi dai banii. Bine?
S-a uitat pruncul un pic la mine, uimit, entuziasmat și a zis:
- Mă duc numai eu la magazin... să cumpăr?
- Da. Numai tu.
Îi scăpărau ochii de bucurie. Mi-a zis:
- Stai aici la poartă, nu veni cu mine. 
A fugit spre magazin, cu brațul ridicat, moneda strânsă în pumn. Magazinul e la 15 metri de casă. S-a mai uitat de două ori să nu cumva să mă duc după el.
Am stat la poartă.
După câteva clipe, iese Rafael din magazin și aleargă spre mine cu brațele în sus: punga cu două portocale în mâna dreaptă, restul în mâna stângă și un jeleu verde între dinți.
- Mmmm... mmm.... mmm!
Îi iau punga din mână, îmi dă restul și scoate jeleul!
- Mama, am cumpărat! zice el mândru de isprava lui.
- Ai primit un jeleu?
- Da!
- Și cum ai spus? (Adică, ai spus „mulțumesc”?)
- O, am uitat.
Aleargă, cade după 7,5 metri, se uită la mine, se ridică, se scutură, ajunge la ușa magazinului și strigă: „MULȚUMESC!” Aleargă înapoi spre casă.
Urcăm scările spre bucătărie.
- Mama, când mai vrei ceva de la magazin, eu pot să cumpăr!
***



sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Întâiul „te iubesc”

- „Mama... te iubesc”, mi-a șoptit cu brațele întinse. „Și pe tati iubesc”, a continuat apoi, în româna pe care o vorbește la patru ani jumate.
Tacit, eu și Bruno făcusem un acord: că nu aveam să-l învățăm pe fiul nostru replici, nici în română, nici în portugheză. I-am spus mereu că-l iubim, l-am învățat cântece, poezii, i-am citit și încă îi mai citim povești în fiecare seară, dar niciodată nu i-am cerut să ne spună că ne iubește, nici pe noi, nici măcar pe bunicii care încercau uneori, prin Skype, să îi „fure” o declarație de acest gen. N-am simțit niciodată absența cuvintelor.
Avea vreo opt sau nouă luni când, într-o dimineață (după o noapte istovitoare în care după ultima alăptare nu mai avusesem energie să îl duc în pătuțul lui și l-am lăsat să doarmă între noi), m-am trezit într-o liniște perfectă și primul lucru pe care l-am văzut a fost mutrița lui, zâmbind, uitându-se fix la mine. Ce minune e și asta, mi-am spus, să-și găsească cineva fericirea în simpla ta prezență.
Acum două seri, râdea în hohote și țopăia cerând un bis: tata adăugase un vers despre el într-un cântec pentru copii! Ce lucru nemaipomenit! Cât entuziasm!
De aceea n-am simțit niciodată absența cuvintelor, dar ne bucurăm nespus să le auzim.