Think and Do: to Mom

My mom worked in a factory for over 25 years. Every day she checked thousands of cups, mugs, plates and other ceramic objects to see if they met the quality standards. During summer, she would take me and my brother with her to the factory for one day when she worked the afternoon shift. I used to love it. We would run around, ride on the pallets, get to break the cups and plates that would not sell because of severe quality issues, see the clay being shaped, the plates being painted... I dreamed of working there every summer. One day I told my mom, as we walked back home from the bus that when I grow old, I want to work there too. My mom paused and told me: "Never! I will never let you do that."

You see, I only saw the factory during summer, when on a hot sunny day we felt grateful for the cold concrete floor or for the air current entering through the broken windows. I had never experienced it in winter, when the concrete floor began to feel like ice after two hours at work, no matter how many socks you had, when the breeze felt more like a blizzard and the broken windows were covered only by a layer of plastic, when your hands would never warm up but you had to be as productive as on any summer day.
I did not know these things, but my mom lived them every winter, for over twenty years. She did not want her daughter to go through that.
At 14, I was accepted into a good high school, in a Philology and Foreign Languages (English and French) class. There was only one problem: I spoke no English. Dad said I would have to transfer. But mom said no. She took a short time to think about it and decided it was doable. She would do her magic and I would have to study hard to catch up with the rest of the class. She did not know how long she could afford to have me go to English classes, once or twice a week, after school, but we would do this. And we did. Six months later I was there. Four years later, in 2002 I graduated top of my class, fluent in French and English and made my way to an undergraduate degree in Journalism and Social Sciences on a state-sponsored scholarship. One month after getting my degree in 2006 I got a job in the field and started working for a local newspaper. My mother's boss went to ask her who did she have 'inside' to get me that job. "My daughter is smart, she does not need an 'insider' to get a job," she replied, extremely offended by his question.
In 2014 I received a teaching assistantship at NC State and my mom, who never got a chance to continue her education after the three years of vocational training was just... so proud.

Today I graduate from NC State University with a MA in Anthropology. If there was anyone who deserved to be there as much as I did... that would be my Mother.

Puf!

Nu știu cum își imaginează alții că arată bucuria. A noastră e așa. Cu „puf” de pufuleți până sub ochi. „Stimate rezident, ați primit un pachet. Vă invităm să-l ridicați până la ora 5 pm de la biroul administrației complexului de apartamente”... care e la 1 MINUT de mers pe jos. Am țâșnit de la calculator, mi-am înfipt picioarele-n cizme, sau invers, l-am pus pe mezin să se înfofolească-n hanorac și am tulit-o.

„Mama, ce pachet, de unde?” „O să vedem.” „Nu știi, mama? Sunt cărți?” 

Doar nu era să-i spun! 

2 minute 37 secunde mai târziu, acasă

„Mama, e din România! Uite o carte! Mama, P-U-F-U-L-E-Ț-I!!! Mama, e de la Buna Lucia, știu!”

Bunica

Ca niciodată, bunica nu m-a întrebat când vin acasă. Pentru că știa că n-o să ne mai întâlnim. „Să-ți deie Dumnezeu sănătate”, atât mi-a spus. Și-atunci am priceput și eu. Nu o să ne mai întâlnim, eu și bunica. Ea nu s-a plâns. A fost, ca întotdeauna, discretă. A răbdat cât a putut, n-a murit nici ieri, în ziua de Crăciun, nici mâine, de ziua ei, să nu umbrească sărbătorile nimănui. Faptul că s-a trezit din a doua operație a fost oricum o minune. Cancerul ne luase pe toți prin surprindere, iar pe ea a luat-o de tot în mai puțin de trei luni. Pentru ea a fost de neînțeles, nimeni nu mai murise de cancer în familie. De neînțeles a fost și pentru noi restul: de ce oameni răi au dreptul să moară în somn, în pace, în patul lor, iar bunica s-a chinuit aproape trei luni cu o boală de neînțeles, cu durere peste măsură și a murit singură, pe un pat străin, la terapie intensivă unde familia avea dreptul să intre doar câte zece minute, o dată pe zi?

Când am fost acasă ultima dată, înainte să ies pe ușă bunica a fugit în cămară suspinând și mi-a adus o „cârjă” de cârnaț afumat. Așa-s bunicile pe la noi, îți pun mâncare în bagaj dacă nu ești destul de aproape să te poată îndopa de sărbători. Ești mereu prea slab, prea n-ai poftă de mâncare, te suspectează mereu că n-ai mâncat destul. Ironia e că ei i-a distrus cancerul tocmai stomacul, iar bunica s-a subțiat văzând cu ochii, după o viață în care a muncit din greu pentru fiecare îmbucătură.
Adio, bunico.

Geometria semnelor cusute

Am început să cos cu mare sfială. Am testat ața să nu se ia culoarea, am spălat pânza, am călcat-o, am întors-o și am destors-o. Într-o bună zi mi-am luat inima în dinți și am început să măsor. O dată, de două, de zece ori. Nu glumesc. Măsori de zece ori și tai o dată. Numeri firele, scoți unul, scoți două și așa faci tivul drept. Credeam că avea să îmi ia o veșnicie să termin tivul cu pasul la cinci fire. În plus, ochii mei nu fac niciun compromis,  așa că am decis să cos numai la lumina soarelui care-mi bătea prin geam preț de două-trei ore pe zi. Am avansat ca un melc... soarele n-a fost mereu pe cer în zilele și orele mele libere. Următorul hop e broderia. Mă uit la model pe hârtie și abia aștept să îmi încerc puterile în geometria perfectă a semnelor cusute. Mă gândesc la zecile de mii de împunsături de ac și nu am cum să nu compar ia cu o pictură de o perfectă simetrie. Câtă măiestrie! Și câtă înțelepciune în spiritul celor ce știut să îmbine semnele ce ne ocrotesc, ne-aduc noroc și ne conferă un loc în vârtejul culturilor. 

Când mă lovește dorul, mă așez pe-o bancă, ori pe o pătură întinsă leneș la umbră în plină zi de iunie și-mi imaginez că fiecare împunsătură de ac e un pas spre casă. Mai privesc și cerul prin găurelele tivului, zmeura, iarba și pământul ce le crește, păsările și apa și mă las copleșită de mesajele scrise cu acul pe pânză ce-au răzbit prin istorie să ne vorbească despre răbdare, muncă, angajament și perfecțiune, căci geometria iei nu permite nimic mai puțin de-atât. 

Mărțișor

Sigur că nu aveam vreme de nimic altceva decât de stat cu nasul în cărți și cu degetele pe taste. Tocmai de aceea mi-am luat pruncul la o șezătoare româno-americană să facem mărțișoare. Doar nu era să ratez oportunitatea de a auzi și vorbi limba română, când mi-e atât de dor de casă. Eu am cusut trifoi pentru doamne, să ne aducă noroc. Pruncul meu a vrut și el un mărțișor când i-am explicat ce facem și de ce, iar când i l-am dat a spus să i-l leg la ghiozdan ca să-l poarte mereu. 

La masa de lucru erau reprezentate România, SUA și El Salvador, pentru că frumusețea ne aduce împreună și pentru că deși grupul e intitulat Romania-American Families, oricine e binevenit să împartă bucuria și dragostea pentru românesc. 

Am plecat de la șezătoare cu sufletul plin de recunoștință, pentru că limba română a sunat ca o mângâiere, cu accente care vorbeau despre zona de unde ne tragem rădăcinile sau despre dragostea de-a învăța graiul partenerului de viață. 

Să aveți o primăvară frumoasă, femei din lumea toată!