Am început să cos cu mare sfială. Am testat ața să nu se ia culoarea, am spălat pânza, am călcat-o, am întors-o și am destors-o. Într-o bună zi mi-am luat inima în dinți și am început să măsor. O dată, de două, de zece ori. Nu glumesc. Măsori de zece ori și tai o dată. Numeri firele, scoți unul, scoți două și așa faci tivul drept. Credeam că avea să îmi ia o veșnicie să termin tivul cu pasul la cinci fire. În plus, ochii mei nu fac niciun compromis, așa că am decis să cos numai la lumina soarelui care-mi bătea prin geam preț de două-trei ore pe zi. Am avansat ca un melc... soarele n-a fost mereu pe cer în zilele și orele mele libere. Următorul hop e broderia. Mă uit la model pe hârtie și abia aștept să îmi încerc puterile în geometria perfectă a semnelor cusute. Mă gândesc la zecile de mii de împunsături de ac și nu am cum să nu compar ia cu o pictură de o perfectă simetrie. Câtă măiestrie! Și câtă înțelepciune în spiritul celor ce știut să îmbine semnele ce ne ocrotesc, ne-aduc noroc și ne conferă un loc în vârtejul culturilor.
Când mă lovește dorul, mă așez pe-o bancă, ori pe o pătură întinsă leneș la umbră în plină zi de iunie și-mi imaginez că fiecare împunsătură de ac e un pas spre casă. Mai privesc și cerul prin găurelele tivului, zmeura, iarba și pământul ce le crește, păsările și apa și mă las copleșită de mesajele scrise cu acul pe pânză ce-au răzbit prin istorie să ne vorbească despre răbdare, muncă, angajament și perfecțiune, căci geometria iei nu permite nimic mai puțin de-atât.
