„Mai ies ăia în stradă? Lasă... vine frigul și fug ei la căldură.”
„V-ați dat și voi ieri seama că ia e fashion și acuma țineți să vă expuneți peste tot.”
„Mda, distribuiți articole cu violonistul ăla, de parcă voi l-ați ajutat să ajungă unde a ajuns.”
De câteva ori, mi-a venit să scriu texte lungi și nervoase la adresa comentariilor de mai sus.
Sunt doar trei exemple care m-au scos din sărite.
Cum franț, mă întrebam eu, să nu ne nenorocească politica dacă nu suntem în stare să dăm valoare actelor de curaj, precum ieșitul la proteste pe motive logice, actelor de revitalizare culturală precum revalorizarea iei, sau momentelor în care un român urcă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului muzicii, sportului sau științei?
Nu am scris textele alea nervoase. Pentru că de fiecare dată mi-am adus aminte că ignoranța izvorâtă din invidie și din sentimentul nimicului ce suntem uneori, comparat cu „ăia” sau „ăla” de mai sus e o povară mai grea decât orice injurii pe care aș putea să le aduc unor comentatori cu caractere atât de meschine.
Prefer să scriu cu calm.
Da, mai ies „ăia” în stradă, pentru că au înțeles că au dreptul și puterea de a-i responsabiliza pe politicieni. Eu una sunt mândră foc de ei, de toți.
Da, ne expunem peste tot cu ia, pentru că ia e un element definitoriu al culturii noastre și vreau s-o vadă toată lumea. Eu una sunt sătulă să aud: „România? Uau, Dracula...”
Nu mă bucură în niciun fel ideea că suntem considerați a fi urmașii unui personaj fictiv care mușca pe cine apuca...
De aceea, pe cât pot, am să expun ia peste tot, nu pentru că ar fi „fashion”, pentru că dacă i-am redescoperit valoarea ieri și nu alaltăieri, cred că important e nu factorul temporal, ci tocmai faptul că i-am redescoperit valoarea.
Da, distribui articole pe Facebook cu violonistul „ăla”, deși nu mi-e tocmai clar dacă vorbim de Răzvan Stoica, sau de Alexandru Tomescu, pentru că dacă ziarele sau televiziunile vorbesc prea puțin de ei, eu pot să distribui și să redistribui, la infinit, știri despre realizările lor. Sigur că nu i-am ajutat să ajungă unde au ajuns, dar poate după un milion de distribuiri, instituțiile culturale naționale o să îi ia mai mult în seamă și o să îi sprijine, iar noi o să le ascultăm muzica.
De aceea, când mă uit la comentarii precum cele de mai sus, mă întreb: ce pot eu să fac?
Pot să nu pierd mai mult timp decât am făcut-o acum, răspunzându-le și cerându-le să nu îi mai reducă pe oamenii valoroși la pronume demonstrative nu tocmai culte.
Dar mai ales, pot să promovez curajul și valorile și pot să valorizez efortul pe care atâția români îl depun ca România noastră să fie locul perfect pentru a ne crește copiii cu principii sănătoase.
P.S.: http://www.alexandrutomescu.com/ro/01-home/home.html
