Of, Brazilie...

Nu îmi plac telenovelele. Sunt imbecile și îndeamnă la imbecilitate. Relația dintre clasele sociale în exotica Brazilie seamănă cu o telenovelă. Aceeași demagogie a discursului politic, aceeași superficialitate în a trata subiecte importante. Am renunțat de aproape o jumătate de an la televizor. Selectez știrile pe internet și mă scutesc de bombasticele buletine de știri, alarmiste și prost făcute. Păcat de Brazilia. Ce potențial! Dacă ar scăpa de corupție și ar putea rezolva lipsa de educație, Brazilia ar conduce lumea. În mai puțin de o lună sărbătorim un an de când ne-am cunoscut și între timp, m-am mai calmat și am exersat mult diplomația. Și deși nu am gustat nici cafea, nici ciocolată de producție locală care să mă dea peste cap (după cum insinuau reclamele), am găsit arome care au meritat să accept încă o zi și încă o zi într-un mediu ce îmi provoacă răbdarea cu o obrăznicie ieșită din comun. Ce a salvat întotdeauna situația a fost factorul uman, norocoasa de mine. Evident, în aproape un an, am iritat și eu niște spirite, de la vecinele care știu exact câte zile lipsim din oraș și au și sensibilitatea de a inventa un eveniment telenovelistic legat de orice călătorie de-a nostră, până la indivizii de care m-am lovit în timpul serviciului, eu încăpățânată în a obține un serviciu de drept al cetățeanului muncitor și ei hotărâți în a obține un beneficiu pe seama mea, sau măcar în a-mi încetini munca dintr-un spirit de competiție nefondat și stupid. Și așa ne trăim noi telenovela, eu și Brazilia, fiecare cu znaga ei. :)

Wanna bet? :o)

Brazilia. Spovedanie

Câteodată uit de ce am venit aici.
Mă înfurie peste măsură atitudinile mârșave, rasiste și fățarnice ale unor indivizi ce pozează în lideri.
Ai fi zis că după trei ani solicitanți în Nordul Înghețat, într-un institut de pregătire de instructori de dezvoltare unde propriii directori aveau nevoie de un curs intens de bun-simț și stimulare a IQ-ului, nimic nu îmi putea clătina determinarea de a da o mână de ajutor oriunde în lume ar fi fost nevoie. Efectul a fost altul decât cel scontat. Orice tentativă de abuz, nu neaparat direcționat către mine, mă irită în așa măsură încât oricum aș încerca să îmi mușc limba și să îmi încleștez dinți să nu iasă o vorbă, explodez, acuz, provoc. Desigur, în esența ei, revolta împotriva abuzului e bună, ce iese prost din tot spectacolul acesta e că îmi vine să dau totul naibii.
Visez la o țară cu nivel de corupție aproape de 0. La capitolul acesta Brazilia mai are de muncit probabil câteva zeci de ani. E periculos să deschid televizorul, la orice oră, buletinele de știri prezintă nenorocire după nenorocire, fapt ce nu face decât să îmi alimeteze dorința de a părăsi o țară cu potențial de paradis, dar prost administrată. Gratiile pe care fiecare casă le are la uși și ferestre îmi apar ca o dovadă crudă a inegalităților.
Mai rămân o zi. În fond, ce fac persoanele care nu au unde să fugă, nu au o Europă pe care să o cheme acasă? Se adaptează, se descurcă, trăiesc. Bun. Asta nu înseamnă că nu trebuie să caut soluții, desigur.
Aveți aici spovedania mea, mă simt lașă prea des și îmi vine să fug. Îi toc nervii partenerului meu de viață, dar el mă iartă și mă suportă. Îi încarc pe prietenii mei care îmi oferă un umăr vitual pe care să îmi plâng de milă. Clișeul-soluție care spune că trebuie să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le am în jur și să nu mă concentrez pe lipsuri... nu funcționează când stau în fața vreunui rasist zburlită precum o mamă-felină protejându-și odraslele.
Mă relaxez nițel. Căutând un pix în geantă am dat peste o lămâie minusculă, uscată și o roată de tractor. Mică. Au fost strategic plasate în geanta mea de o ființă extraordinară care mă numește Mama. Mai am de reflectat.

Brazilia. Episodul 1

Am ajuns în Salvador de Bahia într-o duminică după-amiaza. Iunie, adică iarnă aici la sud de Ecuator. În stânga, zeci de schele, macarale, blocuri în construcție, zeci de etaje pe structuri de oțel. În dreapta, favele, mahalalele Braziliei, unde clădirile cu 5-6 etaje, ba în trepte, ba drepte, se cocoțează pe structuri șubrede. Arhitect: Sărăcia. Pe de-o parte ne îneacă mirosul de gaz de eșapament, e un trafic teribil, camioane, motociclete, mașini de orice fel. Pe de alta, ploaia a ridicat în aer mirosul fetid al clădirilor acoperite de mucegai. M-a copleșit prima întâlnire cu țara asta cât un continent. În același stat, Bahia de exemplu, poți conduce 1000 de km în linie dreaptă fără să să atingi granița cu alt stat. M-au copleșit aromele, de cafea și prăjituri de cocos, de ananas și goiaba, de ocean sărat și nisip umed. Am spus însă adio Oceanului și ne-am mutat la aproape 400km în interior. M-au copleșit privirile curioase ce-mi cercetau pielea prea albă ca să se potrivească în peisaj. M-a copleșit drăgălășenia femeilor ce zâmbesc când mă văd cu băiețelul meu de mână. M-a copleșit accentul brazilian al limbii portugheze ce încă îmi pune piedici în comunicare. M-a copleșit necesitatea zăvoarelor, iar gratiile de la uși și ferestre mi-au ars ochii făcându-i să lăcrimeze. M-a copleșit libertatea ce în Norvegia a fost aproape inexistentă. M-a copleșit reteța fericirii de aici: mâncare, bere și forro.  Va urma.