duminică, 20 mai 2012
Of, Brazilie...
Nu îmi plac telenovelele. Sunt imbecile și îndeamnă la imbecilitate. Relația dintre clasele sociale în exotica Brazilie seamănă cu o telenovelă. Aceeași demagogie a discursului politic, aceeași superficialitate în a trata subiecte importante. Am renunțat de aproape o jumătate de an la televizor. Selectez știrile pe internet și mă scutesc de bombasticele buletine de știri, alarmiste și prost făcute. Păcat de Brazilia. Ce potențial! Dacă ar scăpa de corupție și ar putea rezolva lipsa de educație, Brazilia ar conduce lumea. În mai puțin de o lună sărbătorim un an de când ne-am cunoscut și între timp, m-am mai calmat și am exersat mult diplomația. Și deși nu am gustat nici cafea, nici ciocolată de producție locală care să mă dea peste cap (după cum insinuau reclamele), am găsit arome care au meritat să accept încă o zi și încă o zi într-un mediu ce îmi provoacă răbdarea cu o obrăznicie ieșită din comun. Ce a salvat întotdeauna situația a fost factorul uman, norocoasa de mine. Evident, în aproape un an, am iritat și eu niște spirite, de la vecinele care știu exact câte zile lipsim din oraș și au și sensibilitatea de a inventa un eveniment telenovelistic legat de orice călătorie de-a nostră, până la indivizii de care m-am lovit în timpul serviciului, eu încăpățânată în a obține un serviciu de drept al cetățeanului muncitor și ei hotărâți în a obține un beneficiu pe seama mea, sau măcar în a-mi încetini munca dintr-un spirit de competiție nefondat și stupid. Și așa ne trăim noi telenovela, eu și Brazilia, fiecare cu znaga ei. :)
miercuri, 4 aprilie 2012
vineri, 24 februarie 2012
Respect pentru muncă şi artă!
Cum se face un afiş de promovare a unui târg de primăvară?
Se ia o poză de pe internet, nu se cere acordul autorului, nici al autorului pozei, nici al autorului lucrării fotografiate, care în acest caz e una şi aceeaşi persoană, Ileana Horoba-Danci, artist plastic maramureşean ce organizează de patru ani Târgul de Mărţişoare de la Baia Mare. Se ia aşadar imaginea şi se utilizează ca în exemplul de mai jos.
Se ia o poză de pe internet, nu se cere acordul autorului, nici al autorului pozei, nici al autorului lucrării fotografiate, care în acest caz e una şi aceeaşi persoană, Ileana Horoba-Danci, artist plastic maramureşean ce organizează de patru ani Târgul de Mărţişoare de la Baia Mare. Se ia aşadar imaginea şi se utilizează ca în exemplul de mai jos.
"Baba Dochia" din imaginea de pe afiş este creaţia Ilenei Horoba-Danci, creaţie lansată anul trecut la Târgul de Mărţişoare din Baia Mare.
Sunt sigură că Ileana ar fi oferit fotografia ce îi ilustrează munca, dacă i-ar fi fost cerut acordul înainte de publicare. Aţi auzit, organizatori ai Târgului de primăvară de la Vaslui?
Uite, vă arăt eu cum se publică imaginea în mod corect.
Puţin respect pentru muncă şi artă!
joi, 19 ianuarie 2012
Toleranţă ZERO
Dacă eu tolerez orice fel de abuz, dacă eu nu descurajez imediat orice tentativă de abuz, ce se va alege de viitorul copilului meu?
Fără compromisuri. Asta o ştiu de acasă şi din liceu. Pot să fac concesii în limita raţionalului, a logicului şi legalului. Ştiu că lucrurile nu sunt şi nu trebuie neaparat să fie aşa cum vreau eu. Avem drepturi dacă ne asumăm obligaţia şi datoria de a ni le apăra. Mama intră pe messenger seara după ce vine de la servici să îmi spună ultimele ştiri despre posibila răsturnare a Guvernului. Eu intru dimineaţa şi îi spun pentru ce am protestat azi, în semiaridul Bahiei, la mii şi mii de kilometri distanţă de ea. Eu ţip, mă revolt, invoc legea şi îmi cer drepturile. Drepturi umane.
Când se termină benzina, acul se mută pe roşu, eşti pe rezervă, altfel spus. Maşina mai merge un pic, dar e musai să alimentezi la peco. Tot pe rezervă e şi toleranţa mea faţă de injustiţie. Şi nu vreau să merg la peco, vreau să ajung la toleranţă ZERO faţă de orice încălcare a drepturilor umane, a drepturilor muncitorului, a drepturilor copilului... etc. Şi toleranţă ZERO faţă de orice tentativă de încălcare a bunului-simţ.
Încep să pricep de ce am venit aici. Dacă până mai ieri nu îmi găseam rostul, ceaţa începe să se ridice. Povesteam cu un coleg de pe alt continent ce îmi spunea că eu îmi permit să mă revolt pentru că eu m-am născut într-o societate privilegiată. El a trecut prin două războaie, în mod cert experienţa diferă şi sigur nu mi-aş dori să trec prin astfel de situaţii, dar în felul meu de a vedea lucrurile, din "societatea mea privilegiată", cine a trecut prin iad are un motiv în plus să nu mai vrea să rabde nedreptatea.
Sunt pro-revoltă, pro-revoluţie, dar una inteligentă, unde nu ne lăsăm manipulaţi de cei de la putere, nici de cei din opoziţie, o revoltă ce vine cu soluţii viabile, o revoltă bine pregătită, bine gândită, o revoltă pe care nu şi-o pot asuma apoi nişte parveniţi politici.
E important să ai parteneri conştienţi, care ştiu pentru ce intră în luptă, nu se pot face schimbări decente cu parteneri pe care trebuie să îi "mâni" ca pe vaci la apă. Dacă eu nu pricep şi nu îmi asum poziţia contra unei nedreptăţi, nu văd cum aş putea acţiona convingător şi eficient pentru a împiedica un abuz. Cu alte cuvinte, cred că orice revoltă comună de succes trebuie să fie în primul rând o luare de poziţie personală.
Fără compromisuri. Asta o ştiu de acasă şi din liceu. Pot să fac concesii în limita raţionalului, a logicului şi legalului. Ştiu că lucrurile nu sunt şi nu trebuie neaparat să fie aşa cum vreau eu. Avem drepturi dacă ne asumăm obligaţia şi datoria de a ni le apăra. Mama intră pe messenger seara după ce vine de la servici să îmi spună ultimele ştiri despre posibila răsturnare a Guvernului. Eu intru dimineaţa şi îi spun pentru ce am protestat azi, în semiaridul Bahiei, la mii şi mii de kilometri distanţă de ea. Eu ţip, mă revolt, invoc legea şi îmi cer drepturile. Drepturi umane.
Când se termină benzina, acul se mută pe roşu, eşti pe rezervă, altfel spus. Maşina mai merge un pic, dar e musai să alimentezi la peco. Tot pe rezervă e şi toleranţa mea faţă de injustiţie. Şi nu vreau să merg la peco, vreau să ajung la toleranţă ZERO faţă de orice încălcare a drepturilor umane, a drepturilor muncitorului, a drepturilor copilului... etc. Şi toleranţă ZERO faţă de orice tentativă de încălcare a bunului-simţ.
Încep să pricep de ce am venit aici. Dacă până mai ieri nu îmi găseam rostul, ceaţa începe să se ridice. Povesteam cu un coleg de pe alt continent ce îmi spunea că eu îmi permit să mă revolt pentru că eu m-am născut într-o societate privilegiată. El a trecut prin două războaie, în mod cert experienţa diferă şi sigur nu mi-aş dori să trec prin astfel de situaţii, dar în felul meu de a vedea lucrurile, din "societatea mea privilegiată", cine a trecut prin iad are un motiv în plus să nu mai vrea să rabde nedreptatea.
Sunt pro-revoltă, pro-revoluţie, dar una inteligentă, unde nu ne lăsăm manipulaţi de cei de la putere, nici de cei din opoziţie, o revoltă ce vine cu soluţii viabile, o revoltă bine pregătită, bine gândită, o revoltă pe care nu şi-o pot asuma apoi nişte parveniţi politici.
E important să ai parteneri conştienţi, care ştiu pentru ce intră în luptă, nu se pot face schimbări decente cu parteneri pe care trebuie să îi "mâni" ca pe vaci la apă. Dacă eu nu pricep şi nu îmi asum poziţia contra unei nedreptăţi, nu văd cum aş putea acţiona convingător şi eficient pentru a împiedica un abuz. Cu alte cuvinte, cred că orice revoltă comună de succes trebuie să fie în primul rând o luare de poziţie personală.
luni, 9 ianuarie 2012
Brazilia. Spovedanie
Câteodată uit de ce am venit aici.
Mă înfurie peste măsură atitudinile mârșave, rasiste și fățarnice ale unor indivizi ce pozează în lideri.
Ai fi zis că după trei ani solicitanți în Nordul Înghețat, într-un institut de pregătire de instructori de dezvoltare unde propriii directori aveau nevoie de un curs intens de bun-simț și stimulare a IQ-ului, nimic nu îmi putea clătina determinarea de a da o mână de ajutor oriunde în lume ar fi fost nevoie. Efectul a fost altul decât cel scontat. Orice tentativă de abuz, nu neaparat direcționat către mine, mă irită în așa măsură încât oricum aș încerca să îmi mușc limba și să îmi încleștez dinți să nu iasă o vorbă, explodez, acuz, provoc. Desigur, în esența ei, revolta împotriva abuzului e bună, ce iese prost din tot spectacolul acesta e că îmi vine să dau totul naibii.
Visez la o țară cu nivel de corupție aproape de 0. La capitolul acesta Brazilia mai are de muncit probabil câteva zeci de ani. E periculos să deschid televizorul, la orice oră, buletinele de știri prezintă nenorocire după nenorocire, fapt ce nu face decât să îmi alimeteze dorința de a părăsi o țară cu potențial de paradis, dar prost administrată. Gratiile pe care fiecare casă le are la uși și ferestre îmi apar ca o dovadă crudă a inegalităților.
Mai rămân o zi. În fond, ce fac persoanele care nu au unde să fugă, nu au o Europă pe care să o cheme acasă? Se adaptează, se descurcă, trăiesc. Bun. Asta nu înseamnă că nu trebuie să caut soluții, desigur.
Aveți aici spovedania mea, mă simt lașă prea des și îmi vine să fug. Îi toc nervii partenerului meu de viață, dar el mă iartă și mă suportă. Îi încarc pe prietenii mei care îmi oferă un umăr vitual pe care să îmi plâng de milă. Clișeul-soluție care spune că trebuie să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le am în jur și să nu mă concentrez pe lipsuri... nu funcționează când stau în fața vreunui rasist zburlită precum o mamă-felină protejându-și odraslele.
Mă relaxez nițel. Căutând un pix în geantă am dat peste o lămâie minusculă, uscată și o roată de tractor. Mică. Au fost strategic plasate în geanta mea de o ființă extraordinară care mă numește Mama. Mai am de reflectat.
Mă înfurie peste măsură atitudinile mârșave, rasiste și fățarnice ale unor indivizi ce pozează în lideri.
Ai fi zis că după trei ani solicitanți în Nordul Înghețat, într-un institut de pregătire de instructori de dezvoltare unde propriii directori aveau nevoie de un curs intens de bun-simț și stimulare a IQ-ului, nimic nu îmi putea clătina determinarea de a da o mână de ajutor oriunde în lume ar fi fost nevoie. Efectul a fost altul decât cel scontat. Orice tentativă de abuz, nu neaparat direcționat către mine, mă irită în așa măsură încât oricum aș încerca să îmi mușc limba și să îmi încleștez dinți să nu iasă o vorbă, explodez, acuz, provoc. Desigur, în esența ei, revolta împotriva abuzului e bună, ce iese prost din tot spectacolul acesta e că îmi vine să dau totul naibii.
Visez la o țară cu nivel de corupție aproape de 0. La capitolul acesta Brazilia mai are de muncit probabil câteva zeci de ani. E periculos să deschid televizorul, la orice oră, buletinele de știri prezintă nenorocire după nenorocire, fapt ce nu face decât să îmi alimeteze dorința de a părăsi o țară cu potențial de paradis, dar prost administrată. Gratiile pe care fiecare casă le are la uși și ferestre îmi apar ca o dovadă crudă a inegalităților.
Mai rămân o zi. În fond, ce fac persoanele care nu au unde să fugă, nu au o Europă pe care să o cheme acasă? Se adaptează, se descurcă, trăiesc. Bun. Asta nu înseamnă că nu trebuie să caut soluții, desigur.
Aveți aici spovedania mea, mă simt lașă prea des și îmi vine să fug. Îi toc nervii partenerului meu de viață, dar el mă iartă și mă suportă. Îi încarc pe prietenii mei care îmi oferă un umăr vitual pe care să îmi plâng de milă. Clișeul-soluție care spune că trebuie să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le am în jur și să nu mă concentrez pe lipsuri... nu funcționează când stau în fața vreunui rasist zburlită precum o mamă-felină protejându-și odraslele.
Mă relaxez nițel. Căutând un pix în geantă am dat peste o lămâie minusculă, uscată și o roată de tractor. Mică. Au fost strategic plasate în geanta mea de o ființă extraordinară care mă numește Mama. Mai am de reflectat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)