Wanna help a woman fight poverty? Give her the minimum support she needs to find or create a job. She will do it. And allow her to go back to school, to continue her studies from where she left them. She will manage with job, school, kids, house and husband. Nature gifted her with multiple-tasking abilities. She was built for the long run.
I was recently asked by a friend if was still living the dream. It made me reflect. More than four years ago I left my country thinking that I need to do something more than just write about poverty and hope that the authorities spending the public money would actually do something about it. From outside, I pictured very different solutions for fighting poverty. I used to think that providing food and shelter was the Way. And it is, in extreme situations and following natural disasters. I must add access to health services to this. Now... after some travelling and after living in different areas of the world affected by different kinds of poverty, I learnt that the fight to eradicate it needs multiple-level strategies.
I will talk less now about the poverty that comes as a result of natural disasters and/or armed conflicts. I have not seen it. I have seen though, the constant poverty, where poverty is not always extreme, but ongoing.
In Mozambique, I was buying my vegetables from a local vendor, a smiling young lady that was performing her daily chores while carrying her youngest child in a capulana (”capulana” is a rectangular and colorful piece of fabric that Mozambican women use). Once, as I reached her wooden table, she was just arriving carrying a huge load of tomatoes on her head (her child still close to her body, in the capulana). I offered to help her place it on the table and could not stop wondering how on Earth did she manage to walk several kilometers with that weight on her head. After making the count, we went on talking and when I offered her the money she said I had already paid, showing me a 20 meticais note. Indeed, I had gone to the market with two notes of 20 and now I could only see one in my wallet. I took my bag and walked towards the house. By some reason I put my hand in my pocket and found the other 20 meticais. Within less then a second I rewinded and realized that while talking, I put the 20 meticais note in my pocket so I could use my both hands helping her to put all the things I bought in a bag. There were few moments in my life when I felt shittier. My lack of attention resulted in cheating her. I went back, face burning with shame for such a confusion and gave her the money. She was surprised, continuing to say I had paid her. So I explained that those 20 meticais she was showing me must have been from somewhere else, because I came to her courtyard market with 2 x 20 meticais and I still had them. I apologized. She started smiling, while her eyes filled with tears. She took the note and held it to her heart.
Not so long ago, here in Brazil, after a day of work, my apprentice told me she had a present for me, this after thanking me every single time I teach her something new (though it is my job to do so, I get paid for it and I have the satisfaction of seeing immediately the results of my work). She gave me a package, hand made, from wrapped notebook paper and asked me to carry it with care and open it only at home. I obeyed. Guess what? It was a red rose. Now, this time... it was my turn to cry. Let me explain: there are no roses in this town. There barely is water to grow food. Where could she find it, I could not figure out. And though it is not nice to think like that about a present, I started worrying she spent money from her humble salary to offer me a present I did nothing to deserve. Please, believe me, I am not suffering from fake modesty. I took my bicycle and pedaled fast to go to the house of my son's nanny. With a knot in my throat, I explained her that I got a present, with no apparent reason and from a girl that does not owe me anything. She smiled, with her always calm face and told me: "If you got it, it was because you attracted it into your life. Don't think about what the girl spent. Just be grateful." The following day, I went and gave a hug to my young apprentice. I could literally not verbalize the effect her present had on me.
One last story before reaching the point of this confession. My son's nanny is a lady in her 50's. She lives in a humble house and as a part time job she takes care of my little boy, educating him and quite often replacing a flawed formal education system. She has five children of her own and adopted three more. I will not go into details, I know that it happened three times to receive in her house children of other mothers, treated them as if they were hers and taught her children to adopt them as brother, because "where there is food for 5, there is food for 6" and 7, and 8, according to this fabulous lady. After some time, parents came back feeling more capable to raise their own kids and assuming that would happen she prepared the adopted sons for such situation. Two of the kids returned to their original family, one stayed.
Now, coming back to my friend's question, if I was still living the dream... I told her I did not. Now I am in doubt. I think that along the way, I allowed myself to be completely grabbed in a bureaucratic fight and partly lost my faith in me, lost confidence in the fact that I could generate a positive change in the lives of others. So, thinking about these episodes, I think I want to reformulate my answer. I am still living the dream when I am able to offer a woman the chance to gain an income from a decent form of work. And I am living the dream when I am able to offer knowledge to another person that is willing to absorb it and use it to her own benefit and the benefit of others.
And I very much believe in what Kofi Annan once said, that empowering women is the most effective development tool.
I learned that real heroes do not wear fancy costumes, they are disguised in nannies, girls eager to learn, women struggling to earn an income from dignifying work and... you name it.
marți, 23 octombrie 2012
duminică, 20 mai 2012
Of, Brazilie...
Nu îmi plac telenovelele. Sunt imbecile și îndeamnă la imbecilitate. Relația dintre clasele sociale în exotica Brazilie seamănă cu o telenovelă. Aceeași demagogie a discursului politic, aceeași superficialitate în a trata subiecte importante. Am renunțat de aproape o jumătate de an la televizor. Selectez știrile pe internet și mă scutesc de bombasticele buletine de știri, alarmiste și prost făcute. Păcat de Brazilia. Ce potențial! Dacă ar scăpa de corupție și ar putea rezolva lipsa de educație, Brazilia ar conduce lumea. În mai puțin de o lună sărbătorim un an de când ne-am cunoscut și între timp, m-am mai calmat și am exersat mult diplomația. Și deși nu am gustat nici cafea, nici ciocolată de producție locală care să mă dea peste cap (după cum insinuau reclamele), am găsit arome care au meritat să accept încă o zi și încă o zi într-un mediu ce îmi provoacă răbdarea cu o obrăznicie ieșită din comun. Ce a salvat întotdeauna situația a fost factorul uman, norocoasa de mine. Evident, în aproape un an, am iritat și eu niște spirite, de la vecinele care știu exact câte zile lipsim din oraș și au și sensibilitatea de a inventa un eveniment telenovelistic legat de orice călătorie de-a nostră, până la indivizii de care m-am lovit în timpul serviciului, eu încăpățânată în a obține un serviciu de drept al cetățeanului muncitor și ei hotărâți în a obține un beneficiu pe seama mea, sau măcar în a-mi încetini munca dintr-un spirit de competiție nefondat și stupid. Și așa ne trăim noi telenovela, eu și Brazilia, fiecare cu znaga ei. :)
miercuri, 4 aprilie 2012
vineri, 24 februarie 2012
Respect pentru muncă şi artă!
Cum se face un afiş de promovare a unui târg de primăvară?
Se ia o poză de pe internet, nu se cere acordul autorului, nici al autorului pozei, nici al autorului lucrării fotografiate, care în acest caz e una şi aceeaşi persoană, Ileana Horoba-Danci, artist plastic maramureşean ce organizează de patru ani Târgul de Mărţişoare de la Baia Mare. Se ia aşadar imaginea şi se utilizează ca în exemplul de mai jos.
Se ia o poză de pe internet, nu se cere acordul autorului, nici al autorului pozei, nici al autorului lucrării fotografiate, care în acest caz e una şi aceeaşi persoană, Ileana Horoba-Danci, artist plastic maramureşean ce organizează de patru ani Târgul de Mărţişoare de la Baia Mare. Se ia aşadar imaginea şi se utilizează ca în exemplul de mai jos.
"Baba Dochia" din imaginea de pe afiş este creaţia Ilenei Horoba-Danci, creaţie lansată anul trecut la Târgul de Mărţişoare din Baia Mare.
Sunt sigură că Ileana ar fi oferit fotografia ce îi ilustrează munca, dacă i-ar fi fost cerut acordul înainte de publicare. Aţi auzit, organizatori ai Târgului de primăvară de la Vaslui?
Uite, vă arăt eu cum se publică imaginea în mod corect.
Puţin respect pentru muncă şi artă!
joi, 19 ianuarie 2012
Toleranţă ZERO
Dacă eu tolerez orice fel de abuz, dacă eu nu descurajez imediat orice tentativă de abuz, ce se va alege de viitorul copilului meu?
Fără compromisuri. Asta o ştiu de acasă şi din liceu. Pot să fac concesii în limita raţionalului, a logicului şi legalului. Ştiu că lucrurile nu sunt şi nu trebuie neaparat să fie aşa cum vreau eu. Avem drepturi dacă ne asumăm obligaţia şi datoria de a ni le apăra. Mama intră pe messenger seara după ce vine de la servici să îmi spună ultimele ştiri despre posibila răsturnare a Guvernului. Eu intru dimineaţa şi îi spun pentru ce am protestat azi, în semiaridul Bahiei, la mii şi mii de kilometri distanţă de ea. Eu ţip, mă revolt, invoc legea şi îmi cer drepturile. Drepturi umane.
Când se termină benzina, acul se mută pe roşu, eşti pe rezervă, altfel spus. Maşina mai merge un pic, dar e musai să alimentezi la peco. Tot pe rezervă e şi toleranţa mea faţă de injustiţie. Şi nu vreau să merg la peco, vreau să ajung la toleranţă ZERO faţă de orice încălcare a drepturilor umane, a drepturilor muncitorului, a drepturilor copilului... etc. Şi toleranţă ZERO faţă de orice tentativă de încălcare a bunului-simţ.
Încep să pricep de ce am venit aici. Dacă până mai ieri nu îmi găseam rostul, ceaţa începe să se ridice. Povesteam cu un coleg de pe alt continent ce îmi spunea că eu îmi permit să mă revolt pentru că eu m-am născut într-o societate privilegiată. El a trecut prin două războaie, în mod cert experienţa diferă şi sigur nu mi-aş dori să trec prin astfel de situaţii, dar în felul meu de a vedea lucrurile, din "societatea mea privilegiată", cine a trecut prin iad are un motiv în plus să nu mai vrea să rabde nedreptatea.
Sunt pro-revoltă, pro-revoluţie, dar una inteligentă, unde nu ne lăsăm manipulaţi de cei de la putere, nici de cei din opoziţie, o revoltă ce vine cu soluţii viabile, o revoltă bine pregătită, bine gândită, o revoltă pe care nu şi-o pot asuma apoi nişte parveniţi politici.
E important să ai parteneri conştienţi, care ştiu pentru ce intră în luptă, nu se pot face schimbări decente cu parteneri pe care trebuie să îi "mâni" ca pe vaci la apă. Dacă eu nu pricep şi nu îmi asum poziţia contra unei nedreptăţi, nu văd cum aş putea acţiona convingător şi eficient pentru a împiedica un abuz. Cu alte cuvinte, cred că orice revoltă comună de succes trebuie să fie în primul rând o luare de poziţie personală.
Fără compromisuri. Asta o ştiu de acasă şi din liceu. Pot să fac concesii în limita raţionalului, a logicului şi legalului. Ştiu că lucrurile nu sunt şi nu trebuie neaparat să fie aşa cum vreau eu. Avem drepturi dacă ne asumăm obligaţia şi datoria de a ni le apăra. Mama intră pe messenger seara după ce vine de la servici să îmi spună ultimele ştiri despre posibila răsturnare a Guvernului. Eu intru dimineaţa şi îi spun pentru ce am protestat azi, în semiaridul Bahiei, la mii şi mii de kilometri distanţă de ea. Eu ţip, mă revolt, invoc legea şi îmi cer drepturile. Drepturi umane.
Când se termină benzina, acul se mută pe roşu, eşti pe rezervă, altfel spus. Maşina mai merge un pic, dar e musai să alimentezi la peco. Tot pe rezervă e şi toleranţa mea faţă de injustiţie. Şi nu vreau să merg la peco, vreau să ajung la toleranţă ZERO faţă de orice încălcare a drepturilor umane, a drepturilor muncitorului, a drepturilor copilului... etc. Şi toleranţă ZERO faţă de orice tentativă de încălcare a bunului-simţ.
Încep să pricep de ce am venit aici. Dacă până mai ieri nu îmi găseam rostul, ceaţa începe să se ridice. Povesteam cu un coleg de pe alt continent ce îmi spunea că eu îmi permit să mă revolt pentru că eu m-am născut într-o societate privilegiată. El a trecut prin două războaie, în mod cert experienţa diferă şi sigur nu mi-aş dori să trec prin astfel de situaţii, dar în felul meu de a vedea lucrurile, din "societatea mea privilegiată", cine a trecut prin iad are un motiv în plus să nu mai vrea să rabde nedreptatea.
Sunt pro-revoltă, pro-revoluţie, dar una inteligentă, unde nu ne lăsăm manipulaţi de cei de la putere, nici de cei din opoziţie, o revoltă ce vine cu soluţii viabile, o revoltă bine pregătită, bine gândită, o revoltă pe care nu şi-o pot asuma apoi nişte parveniţi politici.
E important să ai parteneri conştienţi, care ştiu pentru ce intră în luptă, nu se pot face schimbări decente cu parteneri pe care trebuie să îi "mâni" ca pe vaci la apă. Dacă eu nu pricep şi nu îmi asum poziţia contra unei nedreptăţi, nu văd cum aş putea acţiona convingător şi eficient pentru a împiedica un abuz. Cu alte cuvinte, cred că orice revoltă comună de succes trebuie să fie în primul rând o luare de poziţie personală.
luni, 9 ianuarie 2012
Brazilia. Spovedanie
Câteodată uit de ce am venit aici.
Mă înfurie peste măsură atitudinile mârșave, rasiste și fățarnice ale unor indivizi ce pozează în lideri.
Ai fi zis că după trei ani solicitanți în Nordul Înghețat, într-un institut de pregătire de instructori de dezvoltare unde propriii directori aveau nevoie de un curs intens de bun-simț și stimulare a IQ-ului, nimic nu îmi putea clătina determinarea de a da o mână de ajutor oriunde în lume ar fi fost nevoie. Efectul a fost altul decât cel scontat. Orice tentativă de abuz, nu neaparat direcționat către mine, mă irită în așa măsură încât oricum aș încerca să îmi mușc limba și să îmi încleștez dinți să nu iasă o vorbă, explodez, acuz, provoc. Desigur, în esența ei, revolta împotriva abuzului e bună, ce iese prost din tot spectacolul acesta e că îmi vine să dau totul naibii.
Visez la o țară cu nivel de corupție aproape de 0. La capitolul acesta Brazilia mai are de muncit probabil câteva zeci de ani. E periculos să deschid televizorul, la orice oră, buletinele de știri prezintă nenorocire după nenorocire, fapt ce nu face decât să îmi alimeteze dorința de a părăsi o țară cu potențial de paradis, dar prost administrată. Gratiile pe care fiecare casă le are la uși și ferestre îmi apar ca o dovadă crudă a inegalităților.
Mai rămân o zi. În fond, ce fac persoanele care nu au unde să fugă, nu au o Europă pe care să o cheme acasă? Se adaptează, se descurcă, trăiesc. Bun. Asta nu înseamnă că nu trebuie să caut soluții, desigur.
Aveți aici spovedania mea, mă simt lașă prea des și îmi vine să fug. Îi toc nervii partenerului meu de viață, dar el mă iartă și mă suportă. Îi încarc pe prietenii mei care îmi oferă un umăr vitual pe care să îmi plâng de milă. Clișeul-soluție care spune că trebuie să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le am în jur și să nu mă concentrez pe lipsuri... nu funcționează când stau în fața vreunui rasist zburlită precum o mamă-felină protejându-și odraslele.
Mă relaxez nițel. Căutând un pix în geantă am dat peste o lămâie minusculă, uscată și o roată de tractor. Mică. Au fost strategic plasate în geanta mea de o ființă extraordinară care mă numește Mama. Mai am de reflectat.
Mă înfurie peste măsură atitudinile mârșave, rasiste și fățarnice ale unor indivizi ce pozează în lideri.
Ai fi zis că după trei ani solicitanți în Nordul Înghețat, într-un institut de pregătire de instructori de dezvoltare unde propriii directori aveau nevoie de un curs intens de bun-simț și stimulare a IQ-ului, nimic nu îmi putea clătina determinarea de a da o mână de ajutor oriunde în lume ar fi fost nevoie. Efectul a fost altul decât cel scontat. Orice tentativă de abuz, nu neaparat direcționat către mine, mă irită în așa măsură încât oricum aș încerca să îmi mușc limba și să îmi încleștez dinți să nu iasă o vorbă, explodez, acuz, provoc. Desigur, în esența ei, revolta împotriva abuzului e bună, ce iese prost din tot spectacolul acesta e că îmi vine să dau totul naibii.
Visez la o țară cu nivel de corupție aproape de 0. La capitolul acesta Brazilia mai are de muncit probabil câteva zeci de ani. E periculos să deschid televizorul, la orice oră, buletinele de știri prezintă nenorocire după nenorocire, fapt ce nu face decât să îmi alimeteze dorința de a părăsi o țară cu potențial de paradis, dar prost administrată. Gratiile pe care fiecare casă le are la uși și ferestre îmi apar ca o dovadă crudă a inegalităților.
Mai rămân o zi. În fond, ce fac persoanele care nu au unde să fugă, nu au o Europă pe care să o cheme acasă? Se adaptează, se descurcă, trăiesc. Bun. Asta nu înseamnă că nu trebuie să caut soluții, desigur.
Aveți aici spovedania mea, mă simt lașă prea des și îmi vine să fug. Îi toc nervii partenerului meu de viață, dar el mă iartă și mă suportă. Îi încarc pe prietenii mei care îmi oferă un umăr vitual pe care să îmi plâng de milă. Clișeul-soluție care spune că trebuie să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le am în jur și să nu mă concentrez pe lipsuri... nu funcționează când stau în fața vreunui rasist zburlită precum o mamă-felină protejându-și odraslele.
Mă relaxez nițel. Căutând un pix în geantă am dat peste o lămâie minusculă, uscată și o roată de tractor. Mică. Au fost strategic plasate în geanta mea de o ființă extraordinară care mă numește Mama. Mai am de reflectat.
duminică, 8 ianuarie 2012
La servici și la muncă
2012... aștept de la tine mai mult decât la fratele tău cu un an mai mic. Aștept să găsesc un strop de umanitate în cele mai schimonosite inimi, puțină logică în cele mai stupide minți și un pic de bun-simț în cele mai corupte caractere.
Evident, calendarul nu are nimic de a face cu toate astea. Aș vrea să cred că schimbarea anului vine cu schimbări în individualul fiecăruia, schimbări în mai bine acolo unde e necesară o schimbare.
Mi-ar plăcea, de exemplu, în 2012 și de azi începând, să văd profesioniști la locul de muncă oriunde întorc privirea, căci îmi e teribil de lehamite de funcționari ce stau pe Facebook opt ore pe zi, prin coincidență taman orele de serviciu, iar când le ceri să își facă treaba se simt lezați, vezi doamne, tocmai i-ai întrerupt dintr-un chat cu colegul din biroul alăturat.
Aș dori să văd lideri competenți ce respectă funcționarii și știu să îi ghideze spre eficiență, căci îmi e greață de pseudo-lideri ce pretind ca angajatul să muncească fără pauză, fără odihnă, fără familie, fără prieteni.
Mi-e și mai scârbă de lideri ipocriți ce oferă mai multe beneficii câinelui unui angajat din rasă nobilă - stabilite pe criterii șubrede - decât copilului unui angajat ce s-a născut într-o societate profană, conform acelorași criterii superficiale, rasiste și imbecile. De aceea sper ca de anul acesta, an par deci drag mie, lumea din jur să se introspecteze nițel. Nu am pretenții artistice, desigur, nu aștept opere de artă răsărind din mizeria unor caractere înguste ce pretind și se comportă ca și cum ar deține adevărul absolut. Sper și îmi doresc ca introspecția propusă să aducă bun-simț, logică, compasiune. Un minim necesar conviețuirii.
Cât despre angajații feisbuchieni, sper să priceapă că dacă ar munci cu seriozitate opt ore pe zi, nu ar putea fi presionați să facă ore extra și să lucreze la sfârșit de săptămână. Cred că în esența ei, relația angajat-angajator e destul de simplă, ce o complică sunt intențiile secundare și lipsa de respect. Închei aici.
Evident, calendarul nu are nimic de a face cu toate astea. Aș vrea să cred că schimbarea anului vine cu schimbări în individualul fiecăruia, schimbări în mai bine acolo unde e necesară o schimbare.
Mi-ar plăcea, de exemplu, în 2012 și de azi începând, să văd profesioniști la locul de muncă oriunde întorc privirea, căci îmi e teribil de lehamite de funcționari ce stau pe Facebook opt ore pe zi, prin coincidență taman orele de serviciu, iar când le ceri să își facă treaba se simt lezați, vezi doamne, tocmai i-ai întrerupt dintr-un chat cu colegul din biroul alăturat.
Aș dori să văd lideri competenți ce respectă funcționarii și știu să îi ghideze spre eficiență, căci îmi e greață de pseudo-lideri ce pretind ca angajatul să muncească fără pauză, fără odihnă, fără familie, fără prieteni.
Mi-e și mai scârbă de lideri ipocriți ce oferă mai multe beneficii câinelui unui angajat din rasă nobilă - stabilite pe criterii șubrede - decât copilului unui angajat ce s-a născut într-o societate profană, conform acelorași criterii superficiale, rasiste și imbecile. De aceea sper ca de anul acesta, an par deci drag mie, lumea din jur să se introspecteze nițel. Nu am pretenții artistice, desigur, nu aștept opere de artă răsărind din mizeria unor caractere înguste ce pretind și se comportă ca și cum ar deține adevărul absolut. Sper și îmi doresc ca introspecția propusă să aducă bun-simț, logică, compasiune. Un minim necesar conviețuirii.
Cât despre angajații feisbuchieni, sper să priceapă că dacă ar munci cu seriozitate opt ore pe zi, nu ar putea fi presionați să facă ore extra și să lucreze la sfârșit de săptămână. Cred că în esența ei, relația angajat-angajator e destul de simplă, ce o complică sunt intențiile secundare și lipsa de respect. Închei aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)