Dacă eu tolerez orice fel de abuz, dacă eu nu descurajez imediat orice tentativă de abuz, ce se va alege de viitorul copilului meu?
Fără compromisuri. Asta o ştiu de acasă şi din liceu. Pot să fac concesii în limita raţionalului, a logicului şi legalului. Ştiu că lucrurile nu sunt şi nu trebuie neaparat să fie aşa cum vreau eu. Avem drepturi dacă ne asumăm obligaţia şi datoria de a ni le apăra. Mama intră pe messenger seara după ce vine de la servici să îmi spună ultimele ştiri despre posibila răsturnare a Guvernului. Eu intru dimineaţa şi îi spun pentru ce am protestat azi, în semiaridul Bahiei, la mii şi mii de kilometri distanţă de ea. Eu ţip, mă revolt, invoc legea şi îmi cer drepturile. Drepturi umane.
Când se termină benzina, acul se mută pe roşu, eşti pe rezervă, altfel spus. Maşina mai merge un pic, dar e musai să alimentezi la peco. Tot pe rezervă e şi toleranţa mea faţă de injustiţie. Şi nu vreau să merg la peco, vreau să ajung la toleranţă ZERO faţă de orice încălcare a drepturilor umane, a drepturilor muncitorului, a drepturilor copilului... etc. Şi toleranţă ZERO faţă de orice tentativă de încălcare a bunului-simţ.
Încep să pricep de ce am venit aici. Dacă până mai ieri nu îmi găseam rostul, ceaţa începe să se ridice. Povesteam cu un coleg de pe alt continent ce îmi spunea că eu îmi permit să mă revolt pentru că eu m-am născut într-o societate privilegiată. El a trecut prin două războaie, în mod cert experienţa diferă şi sigur nu mi-aş dori să trec prin astfel de situaţii, dar în felul meu de a vedea lucrurile, din "societatea mea privilegiată", cine a trecut prin iad are un motiv în plus să nu mai vrea să rabde nedreptatea.
Sunt pro-revoltă, pro-revoluţie, dar una inteligentă, unde nu ne lăsăm manipulaţi de cei de la putere, nici de cei din opoziţie, o revoltă ce vine cu soluţii viabile, o revoltă bine pregătită, bine gândită, o revoltă pe care nu şi-o pot asuma apoi nişte parveniţi politici.
E important să ai parteneri conştienţi, care ştiu pentru ce intră în luptă, nu se pot face schimbări decente cu parteneri pe care trebuie să îi "mâni" ca pe vaci la apă. Dacă eu nu pricep şi nu îmi asum poziţia contra unei nedreptăţi, nu văd cum aş putea acţiona convingător şi eficient pentru a împiedica un abuz. Cu alte cuvinte, cred că orice revoltă comună de succes trebuie să fie în primul rând o luare de poziţie personală.
joi, 19 ianuarie 2012
luni, 9 ianuarie 2012
Brazilia. Spovedanie
Câteodată uit de ce am venit aici.
Mă înfurie peste măsură atitudinile mârșave, rasiste și fățarnice ale unor indivizi ce pozează în lideri.
Ai fi zis că după trei ani solicitanți în Nordul Înghețat, într-un institut de pregătire de instructori de dezvoltare unde propriii directori aveau nevoie de un curs intens de bun-simț și stimulare a IQ-ului, nimic nu îmi putea clătina determinarea de a da o mână de ajutor oriunde în lume ar fi fost nevoie. Efectul a fost altul decât cel scontat. Orice tentativă de abuz, nu neaparat direcționat către mine, mă irită în așa măsură încât oricum aș încerca să îmi mușc limba și să îmi încleștez dinți să nu iasă o vorbă, explodez, acuz, provoc. Desigur, în esența ei, revolta împotriva abuzului e bună, ce iese prost din tot spectacolul acesta e că îmi vine să dau totul naibii.
Visez la o țară cu nivel de corupție aproape de 0. La capitolul acesta Brazilia mai are de muncit probabil câteva zeci de ani. E periculos să deschid televizorul, la orice oră, buletinele de știri prezintă nenorocire după nenorocire, fapt ce nu face decât să îmi alimeteze dorința de a părăsi o țară cu potențial de paradis, dar prost administrată. Gratiile pe care fiecare casă le are la uși și ferestre îmi apar ca o dovadă crudă a inegalităților.
Mai rămân o zi. În fond, ce fac persoanele care nu au unde să fugă, nu au o Europă pe care să o cheme acasă? Se adaptează, se descurcă, trăiesc. Bun. Asta nu înseamnă că nu trebuie să caut soluții, desigur.
Aveți aici spovedania mea, mă simt lașă prea des și îmi vine să fug. Îi toc nervii partenerului meu de viață, dar el mă iartă și mă suportă. Îi încarc pe prietenii mei care îmi oferă un umăr vitual pe care să îmi plâng de milă. Clișeul-soluție care spune că trebuie să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le am în jur și să nu mă concentrez pe lipsuri... nu funcționează când stau în fața vreunui rasist zburlită precum o mamă-felină protejându-și odraslele.
Mă relaxez nițel. Căutând un pix în geantă am dat peste o lămâie minusculă, uscată și o roată de tractor. Mică. Au fost strategic plasate în geanta mea de o ființă extraordinară care mă numește Mama. Mai am de reflectat.
Mă înfurie peste măsură atitudinile mârșave, rasiste și fățarnice ale unor indivizi ce pozează în lideri.
Ai fi zis că după trei ani solicitanți în Nordul Înghețat, într-un institut de pregătire de instructori de dezvoltare unde propriii directori aveau nevoie de un curs intens de bun-simț și stimulare a IQ-ului, nimic nu îmi putea clătina determinarea de a da o mână de ajutor oriunde în lume ar fi fost nevoie. Efectul a fost altul decât cel scontat. Orice tentativă de abuz, nu neaparat direcționat către mine, mă irită în așa măsură încât oricum aș încerca să îmi mușc limba și să îmi încleștez dinți să nu iasă o vorbă, explodez, acuz, provoc. Desigur, în esența ei, revolta împotriva abuzului e bună, ce iese prost din tot spectacolul acesta e că îmi vine să dau totul naibii.
Visez la o țară cu nivel de corupție aproape de 0. La capitolul acesta Brazilia mai are de muncit probabil câteva zeci de ani. E periculos să deschid televizorul, la orice oră, buletinele de știri prezintă nenorocire după nenorocire, fapt ce nu face decât să îmi alimeteze dorința de a părăsi o țară cu potențial de paradis, dar prost administrată. Gratiile pe care fiecare casă le are la uși și ferestre îmi apar ca o dovadă crudă a inegalităților.
Mai rămân o zi. În fond, ce fac persoanele care nu au unde să fugă, nu au o Europă pe care să o cheme acasă? Se adaptează, se descurcă, trăiesc. Bun. Asta nu înseamnă că nu trebuie să caut soluții, desigur.
Aveți aici spovedania mea, mă simt lașă prea des și îmi vine să fug. Îi toc nervii partenerului meu de viață, dar el mă iartă și mă suportă. Îi încarc pe prietenii mei care îmi oferă un umăr vitual pe care să îmi plâng de milă. Clișeul-soluție care spune că trebuie să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le am în jur și să nu mă concentrez pe lipsuri... nu funcționează când stau în fața vreunui rasist zburlită precum o mamă-felină protejându-și odraslele.
Mă relaxez nițel. Căutând un pix în geantă am dat peste o lămâie minusculă, uscată și o roată de tractor. Mică. Au fost strategic plasate în geanta mea de o ființă extraordinară care mă numește Mama. Mai am de reflectat.
duminică, 8 ianuarie 2012
La servici și la muncă
2012... aștept de la tine mai mult decât la fratele tău cu un an mai mic. Aștept să găsesc un strop de umanitate în cele mai schimonosite inimi, puțină logică în cele mai stupide minți și un pic de bun-simț în cele mai corupte caractere.
Evident, calendarul nu are nimic de a face cu toate astea. Aș vrea să cred că schimbarea anului vine cu schimbări în individualul fiecăruia, schimbări în mai bine acolo unde e necesară o schimbare.
Mi-ar plăcea, de exemplu, în 2012 și de azi începând, să văd profesioniști la locul de muncă oriunde întorc privirea, căci îmi e teribil de lehamite de funcționari ce stau pe Facebook opt ore pe zi, prin coincidență taman orele de serviciu, iar când le ceri să își facă treaba se simt lezați, vezi doamne, tocmai i-ai întrerupt dintr-un chat cu colegul din biroul alăturat.
Aș dori să văd lideri competenți ce respectă funcționarii și știu să îi ghideze spre eficiență, căci îmi e greață de pseudo-lideri ce pretind ca angajatul să muncească fără pauză, fără odihnă, fără familie, fără prieteni.
Mi-e și mai scârbă de lideri ipocriți ce oferă mai multe beneficii câinelui unui angajat din rasă nobilă - stabilite pe criterii șubrede - decât copilului unui angajat ce s-a născut într-o societate profană, conform acelorași criterii superficiale, rasiste și imbecile. De aceea sper ca de anul acesta, an par deci drag mie, lumea din jur să se introspecteze nițel. Nu am pretenții artistice, desigur, nu aștept opere de artă răsărind din mizeria unor caractere înguste ce pretind și se comportă ca și cum ar deține adevărul absolut. Sper și îmi doresc ca introspecția propusă să aducă bun-simț, logică, compasiune. Un minim necesar conviețuirii.
Cât despre angajații feisbuchieni, sper să priceapă că dacă ar munci cu seriozitate opt ore pe zi, nu ar putea fi presionați să facă ore extra și să lucreze la sfârșit de săptămână. Cred că în esența ei, relația angajat-angajator e destul de simplă, ce o complică sunt intențiile secundare și lipsa de respect. Închei aici.
Evident, calendarul nu are nimic de a face cu toate astea. Aș vrea să cred că schimbarea anului vine cu schimbări în individualul fiecăruia, schimbări în mai bine acolo unde e necesară o schimbare.
Mi-ar plăcea, de exemplu, în 2012 și de azi începând, să văd profesioniști la locul de muncă oriunde întorc privirea, căci îmi e teribil de lehamite de funcționari ce stau pe Facebook opt ore pe zi, prin coincidență taman orele de serviciu, iar când le ceri să își facă treaba se simt lezați, vezi doamne, tocmai i-ai întrerupt dintr-un chat cu colegul din biroul alăturat.
Aș dori să văd lideri competenți ce respectă funcționarii și știu să îi ghideze spre eficiență, căci îmi e greață de pseudo-lideri ce pretind ca angajatul să muncească fără pauză, fără odihnă, fără familie, fără prieteni.
Mi-e și mai scârbă de lideri ipocriți ce oferă mai multe beneficii câinelui unui angajat din rasă nobilă - stabilite pe criterii șubrede - decât copilului unui angajat ce s-a născut într-o societate profană, conform acelorași criterii superficiale, rasiste și imbecile. De aceea sper ca de anul acesta, an par deci drag mie, lumea din jur să se introspecteze nițel. Nu am pretenții artistice, desigur, nu aștept opere de artă răsărind din mizeria unor caractere înguste ce pretind și se comportă ca și cum ar deține adevărul absolut. Sper și îmi doresc ca introspecția propusă să aducă bun-simț, logică, compasiune. Un minim necesar conviețuirii.
Cât despre angajații feisbuchieni, sper să priceapă că dacă ar munci cu seriozitate opt ore pe zi, nu ar putea fi presionați să facă ore extra și să lucreze la sfârșit de săptămână. Cred că în esența ei, relația angajat-angajator e destul de simplă, ce o complică sunt intențiile secundare și lipsa de respect. Închei aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)