Nu îmi place teleșopingul. Nici telenovelele. Nu mă uit nici la canalele TV de agricultură unde se face genealogia taurilor, explicându-le natura nobilă spre a le vinde profitabil sămânța. Așa că am oprit televizorul. E luni și de dimineață am fost iar la târg. Am venit de acolo nostalgică. Am găsit caș. Caș cum numai la stână în Maramureș găsești. Mi-am făcut și mămăligă pentru el când am cumpărat prima dată. Sigur, sigur... nu are cum fi la fel de bun ca în Maramu', dar când ești așa de departe de tot ce ți-a fost familiar mai bine de două decenii, tinzi să găsești bucăți de Acasă în orice. Poate ar trebui să spun: nu știu alții cum sunt, dar eu tind să găsesc... :)
Din saci de rafie și plastic, doi tineri vindeau condimente. Boiaua înroșise sacul, iar piperul te gâdila la nări. Mirosea ca și borcănelul de porțelan care însoțea mereu supa de pui când eram acasă, la mama copilă. Și mai era un parfum acolo... magica scorțișoară pe care o adulmecam dintr-un borcănel de porțelan identic cu al domnului Piper în timp ce cotrobăiam prin bucătăria mamei și a bunicii. Stătea lângă recipientul de cuișoară, mereu gol. Nu știu nici azi cum arată cuișoara :) dar port într-un separeu al portmoneului două pliculețe de scorțișoară pentru când vreau să îmi aduc aminte.
Eu nu știu la alții cum e dar la mine e asa:nu îmi place scortisoara!Bunica cu toată intenția m-a hranit mai toată copilăria cu budinca de gris cu scortisoara!!Urat obicei!
RăspundețiȘtergereCasu,ăla e treaba serioasa!cu smantana si mamaliga!na Adriana acuma salivez!