Brazilia: bâlciul amărăciunilor

Vocea unui pseudo-artist se scurge iritant din boxe. Și să fi fost un cântec bun, volumul și echipamentul de sunet prost amplasat l-ar fi nenorocit. Sunt doar decibeli, nu are nimic de a face cu arta muzicală. Dar cine sunt eu, galega,  să critic maniera braziliană de a asculta muzică cu prilejul unei sărbători a orașului. Ceva legat de Sfânta Ana ce nu are nimic sfânt în esență, fără să gândesc asta printr-o perspectivă religioasă. 

E aproape miezul nopții așa că mi-am deschis calculatorul să arunc niște gânduri pe o foaie virtuală. 

Partea masculină a casei a ieșit astă seară la o boys night. Au trecut însă de două ori pe acasă între timp, o dată să aducă lapte pentru băiețelul meu (dragii de ei veniseră prin ploaie, pe motocicletă, ce e drept, încercând să mențină echilibrul recipientului metalic fără capac pe un drum de toată comedia, cu accent pe e :)), iar a doua oară ca să îmi povestească o întâmplare tragicomică. 

Stând ei la o bere, au intrat în vorbă cu o tânără mămică. Mamă singură. Și din discuția care nu e musai de redat pe post, a reieșit că femeia era uimită, oarecum amuzată, să afle că unul dintre feciori e dispus să refuze o partidă de sex ocazional, fără obligații, de dragul iubitei care îl aștepta acasă. Am știut eu că trebuia să ai un defect, a spus ea ca încheiere, după care și-a mutat atenția asupra altui bărbat din grup. 

Tragicomic. Comico-tragic. Poate doar din punctul meu de vedere și explic și de ce. Nu am să fac analiza psihologică a unui presupus trecut marcant ce a adus-o în postura de a-și crește singură fetița. Nu am să vorbesc nici despre bărbatul care a lăsat-o singură. Am să continui discuția începută cu prima țintă a doamnei. Dacă el, Nr. 1 ar fi fost iubitul ei, i s-ar fi părut normal sau ar fi fost absolut dezirabil ca răspunsul lui la întrebarea: Ești fidel? să fie DA. Fiind însă iubitul alteia, a zâmbit amuzată și i-a spus prietenei ce o însoțea că nu auzise așa ceva de la un bărbat până atunci. Nici prietena nu auzise. 

Fără să judec după clișeele educației de acasă, dar raportându-mă la ele cel puțin din perspectiva unui observator amator al naturii umane, am priceput din reacția femeii că fidelitatea ori nu e parte a educației de acasă, cum  m-a educat mama pe mine, de exemplu, ori e ceva ce femeile din zona asta au încetat să pretindă sau să aștepte. Asta e partea tragică a scenetei, repet, din punctul meu de vedere și filtrată prin educația și alegerile mele personale. 

Partea comică e că doamna în cauză cel puțin, nu a stat să piardă vremea, ci a trecut la următorul cu ușurință. Și nici nu a făcut din răspunsul Numărului 1 o dramă personală, telenovelistică. Nu a avut nici măcar o subită iluminare asupra tristeții propriei existențe. Nu spun că existența ei e tristă, nu am de unde ști. Ideea e că a dat dovadă de un pragmatism ce bate filmul: Nu vrei? Lasă că e altul care vrea.

Nu cred că vreau să emit o concluzie, pentru că nu știu ce e de spus în încheiere și nici nu știu dacă e musai de închis subiectul. Nr. 1 zice că e efectul văcarilor. :)) Nu vreau să ofensez nicio profesie sau ființă umană, dar  se pare că bietele femei, obișnuite cu indivizi cărora li se pare normal ca femeia să servească de buton de tras apa la toaletă, sunt absolut fermecate de orice bărbat ce vine de pe alt ținut, trece pe la duș cel puțin o dată pe zi, nu folosește pasta de dinți ca remediu pentru bube și mai ales, îi spune vorbe frumoase. 

Ce să mai zic... ?